Vom vorbi in această parte a interesantului nostru articol, despre influenţele franţuzeşti şi cele germane, in bucătăriile restaurantelor bucureştene din acea perioada.
In 1842, „Anuarul Prinţipatului Ţării Româneşti” recomanda străinilor care soseau in capitala Principatelor Române 4 „birturi” deschise recent şi anume : „birtul Teatrului, al Cazinului, al Leului de Aur şi al Românimii”. Se făcea precizarea că aceste localuri aveau preţuri „de consum” suficient de piperate, având in vedere ca la acea vreme, alimentele din piaţă erau foarte ieftine, in comparaţie cu preţul mâncărurilor gătite.
Dovada că o asemenea afacere avea „dever” bun, in timpul Domniilor Regulamentare s-au mai deschis multe restaurante „evropeneşti” de acest fel.
Avocatul parizian Thibault-Lefebvre, care vizitează Bucureştiul in anii 1853, scrie in insemnările sale de călătorie că „aici sunt restaurante franţuzeşti, nemţeşti şi româneşti”. Cele din urmă, mai puţin pretenţioase, erau accesibile pungilor modeste, deşi aceasta nu insemna consumatori săraci, ci „burjui de mahala”.
Spre deosebire de alte localuri, bucătăriile acestora găteau mâncărurile noastre tradiţionale, incepând cu ciorbele – de porc, de vită ( in condiţiile in care borşul nu era cunoscut incă !) – şi continuând cu ceea ce se numeau „mâncărurile scăzute” – multe cu denumiri turceşti – semn ca influenţa otomană era foarte puternică : musaca, ciulama, tuzlama, pilaf – şi terminând cu „prăjelile” sau fripturile la grătar.
In celelalte localuri, ceva mai simandicoase se serveau „consomme-uri”, „fondue” (un fel de fripturi inăbuşite, stropite cu sosuri de vin sau caramelizate) şi legume despre care nu se ştia prea mult in acea epocă : „varza de Bruxelles” ori „broccoli”.
Restaurantele nemţeşti, singurele care in acea perioada vindeau şi bere – scumpă la preţ căci era adusă in butoaie tocmai din Germania – erau şi ele destul de numeroase.
Călătorul german W. Derblich, care a zăbovit câţiva ani in Romania Mică, in perioada Unirii Principatelor, notează in insemnările sale nu mai puţin de 13 localuri, cu un asemenea specific : „La Cerb”; „La Epure”; „La Vulpe”; „La Inger”; „La Leu”; „La Calea Ferata”; „La Coroana”; „La Clopot”; „La Trandafir”; „La Telegraf” (deschis publicului tocmai cu ocazia inaugurării primei linii telegrafice de la noi) ; „La Elvetia”; „La Judecator” şi „La Ferdinand”.
Acelaşi Derblich precizează că specificul nemţesc al acestor restaurante vine de la asemănarea cu ospătăriile unor hanuri din Bavaria sau Brandenburg, unde mesele lungi şi innegrite de coate se pierd printre namilele de butoaie cu bere. Se beau râuri de bere doar din halbe de metal, se mânca mai mulţi carnaţi scurţi şi arşi, iar fumul de ţigară il poţi tăia cu cuţitul.
La mese nu se vorbeşte pe un ton normal, ci se răcneşte ori se râde in hohote.
Halbele sunt din metal pentru că mesenii le rastoarna destul de des şi chiar le scapă pe jos. Dacă ar fi fost din sticla, proprietarul ar fi avut pagube importante ptr că foarte multe halbe s-ar fi spart.
Existenţa acestor localuri nemţeşti era, cel mai adesea, efemeră, pentru că dispăreau tot aşa de repede pe cum apăreau.
In alte cazuri, potrivit aceluiaşi călător german, unele din aceste localuri „schimbau intr-un an câte şase stăpâni”
Trebuie menţionat şi faptul că tot in acea perioadă s-a deschis şi un restaurant nemţesc ce, peste ani, a devenit şi a ramas celebru : CARU’ CU BERE, deşi patronul său era un ardelean, care nu avea nici o legătura cu Germania.
1840-1940, veacul de aur al restaurantelor bucurestene. Partea 1.
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...