Cuvântul „piaţă” provine din limba italiana („piazza”) şi este de origine latină. Spre deosebire de italieni, care au şi derivatul „plazza”, in limba română nu există un sinonim asemănător pentru a denumi „scuarurile”, „rondurile” sau marile intersecţii de bulevarde.
De aceea, in articolul de faţă şi cele care il vor continua, precizăm că vom vorbi despre pieţele agro-alimentare şi nu de cele in sensul edilitar al cuvântului !
Prima menţiune istorică despre pieţele bucureştene datează din 13 mai 1563. Intr-un hrisov al „judelui Necula Bobanea” se pomeneşte despre „pazarul” de lângă Biserica Domnească, unde se aflau „negustorii cu de-ale gurii”. Termenul este tucesc şi inseamnă „piaţă” sau „târg”, spre deosebire de „obor”, care are inţelesul de „loc ingrădit sau ocol pentru vite”.
O singură dată in istoria de peste 500 de ani a Bucureştiului, pe langă „obor”, se infiinţa şi una dintre cele mai mari pieţe bucureştene, fiind astăzi cea mai veche piaţă alimentară a oraşului, cu o existenţă neintreruptă de peste două veacuri.
Prin urmare, in Bucureşti, la inceput, exista un singur „târg”, cel de lângă Curtea Veche de astăzi.
Cu timpul, mărindu-se oraşul, s-au mai creat incă alte trei astfel de locuri.
Primul a fost „Târgul de Sus”, in zona viitorului „Han al lui Şerban Vodă” (acum dispărut !), aşadar, in jumătatea dinspre Calea Victoriei a Străzii Lipscani de astăzi. I s-a spus aşa, deoarece, spre deosebire de „târgul”de lângă Curtea Veche, care se găsea „in vale”, chiar in Lunca Dâmboviţei, acesta se afla „pe deal”, in partea ridicată a Bucureştiului.
Un singur lucru mai pitoresc se cunoaşte despre acest „târg”, anume că „starostele” lui era „Popa Plăcintă” (poreclit aşa deoarece ii „cuibucărea” pe negustori, aproape zilnic, de câte o plăcintă), iar el „fiind proprietarul mahalalei”, nu putea fi refuzat.
Următorul loc asemănător, infiinţat prin „zapis”domnesc”, a fost „Târgul de Afară”, numit astfel pentru că se afla dincolo de hotarul oraşului. Aici se aduceau spre vânzare, pe lângă legume, zarzavaturi şi „păsăret cântător”, tot soiul de vite şi furaje. De aceea a căpătat şi numele de „Obor”.
Mai intâi „Oborul”s-a aşezat in „mahalaua Batiştei”, lângă „scaunele măcelarilor”, dovadă cât de mic era oraşul in acele vremuri. De aici, s-a mutat mai spre răsărit, pe terenul unde se va ridica biserica „Oborul Vechiu”, dispărută şi ea astăzi.
In final, când capitala Ţării Româneşti se va intinde din nou, „Târgul de Afară” se va muta, din porunca lui Vodă Mavrogheni din 1786, pe locul Halelor Obor de mai târziu.
Aici va rămâne definitiv, devenind cunoscută ca „Piaţa Obor” din ziua de azi.
In fine, cel de-al treilea târg, infiinţat in Bucureştiul epocii feudale, a fost şi cel care a avut viaţa cea mai scurtă. Este vorba de „Târgul Cucului”, la sud de Biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, dincolo de Turnul Bărăţiei de acum. Ineditul acestui târg este faptul că aparţinea exclusiv „negustoreselor”, „muşteriii” fiind „cu totul de parte bărbătească”. Aici se vindeau nu doar produse alimentare, cum am spune astăzi, ci şi „pânzeturi, bibiluri muiereşti, ori <<ţucale>> de gătit”.
După mai bine de un veac , pe seama acestui târg au apărut tot soiul de „vorbe deocheate”, ceea ce l-a determinat pe ultimul domnitor Mavrocordat să dea un „nizam”, adică o „ordonanţă”, din care cităm o frază cât se poate de sugestivă : „Târgul femeiesc ce se face totdeauna la Târgul Cucului, cu teleleicile muieri, fie că sunt ţigănci au ba, să se ridice de tot, fiind alişverişul (profitul) lor de pe urma bucatelor şi podoabelor vândute, prilej de sminteală pentru muşterii şi stricare a moravurilor bărbăteşti”.
Retatar profesionist cu peste 1000 retete culinare profesionale destinate bucatarilor, scolilor de bucatari, celor care au afaceri in domeniul alimentatiei publice, dar si iubitorilor de gatit !
Singurul retetar profesionist din piata : „Retetele bunicului – Vol.1”
Pietele bucurestene de odinioara – Partea 1
Pietele bucurestene de odinioara – Partea a 2 a
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...