Până la venirea italienilor in peisajul restaurantelor bucureştene, cele mai preţuite erau tot restaurantele franţuzesti.
Un alt restaurant franţuzesc, foarte select, renumit in acea vreme, in afara celui al lui Donat Huguesa fost acela deschis de Thierry Lafont, in Grădina Cişmigiului, cam pe locul in care se află acum liceul „Gheorghe Lazăr”. Atât mâncarea cât şi băutura, erau de cea mai bună calitate, insă preţurile erau mult prea mari pentru buzunarul românului de rând. In meniul localului apăruseră noi feluri de mâncare, precum curcan la cuptor, umplut cu mere şi „insiropat” cu rom sau caracatiţă in sos Béchamel.
Asemenea restaurante, ca şi hotelurile nou aparute, erau frecventate doar de boierime sau de călătorii străini cu „dare de mână”, fapt remarcat de majoritatea străinilor aflaţi in trecere prin capitală.
Acelaşi german Derblich (despre care am vorbit in partea a 2 a a articolului !), observa că „dintr-o oca de carne de cea mai bună calitate, costând pe piaţă 18 creiţari, se pregătesc, in cele mai multe restaurante, câte zece porţii a 19 sau 20 de creiţari, fiecare”. Cu alte cuvinte, astăzi am putea spune că profitul era de zece ori mai mare decât investiţia.
De asemenea, „dintr-o pâine care costa la brutărie 12 creiţari, dacă este foarte mare, se vând la restaurant, cu toată siguranţa, câte 30 de felii a 2 şi chiar 3 creiţari”.
Ca orice neamţ calculat şi meticulos, Derblich socoteşte că „o familie işi poate cumpăra din piaţă un prânz imbelşugat şi convenabil, constând din mâncare cu carne, din zarzavat, vin şi pâine, pentru o singură piesă de 20 de creiţari, in vreme ce aceeaşi mâncare abia se poate procura la restaurant cu un ducat”(1 galben).
Istoricul Constantin C. Giurescu considera observaţiile călătorului german uşor exagerate, dar nu foarte departe de adevar, căci in acea perioada, hrana cumpărată la piaţă era extrem de ieftină, motiv pentru care preţurile piperate ale restaurantelor explică rentabilitatea şi inmultirea lor.
Tot din astfel de raţiuni economice, a apărut şi concurenţa italiană, cu preţuri ceva mai mici.
In 1860 apare restaurantul „Fieschi” impreună cu hotelul care ii purta numele.
Pe lângă felurile de mâncare obişnuite in România, fraţii Fieschi au lansat şi faimoasele paste italieneşti. Avantajul era că aceste preparate costau mult mai puţin decât preparatele culinare franţuzeşti.
Şi aşa, rând pe rând apar noi restaurante conduse de străini sau de români.
In 1871 se deschide restaurantul hotelului „Bulevard”, cu bucătărie franceză.
Zece ani mai târziu, legendarul cofetar Grigore Capşa deschide şi un restaurant, in aceeaşi clădire in care se găseau atât cofetăria cât şi cafeneaua, intr-o sală destul de mică, ai cărei pereţi erau imbrăcaţi in marmură roşie, motiv pentru care a fost poreclit „mormântul faraonilor”. Desigur, bucătăria era cu precădere franţuzească !
In acelaşi timp, moştenitorii lui Donat Hugues, spre a face faţă concurenţei tot mai mari, angajează pentru restaurantul hotelului, in anul 1882, un celebru bucătar parizian, despre care se spunea că este un adevărat artist culinar, anume „Monsieur Trompette”, fost angajat al Prim Ministrului francez Leon Gambetta.
Nu trecuseră nici măcar 5 decenii de la inceputul europenizării României Mici, devenită intre timp Regat, că deja se mânca şi se petrecea cu totul altfel faţă de anul 1840.
Insă „veacul de aur al restaurantelor bucureştene” nu atinsese incă apogeul !
1840-1940, veacul de aur al restaurantelor bucurestene. Partea 1.
1840-1940, veacul de aur al restaurantelor bucurestene. Partea a 2 a.
Pentru reusita afacerii tale in domeniul alimentatiei publice, exista „Retetele bunicului – Vol.1”, un retetar cu peste 1000 retete culinare profesionale, structurate pe 10 si 100 de portii, cu gramaj / portie si cu valorile energetice si nutritive pentru o portie, dar si multe alte informatii utile pentru afacerea ta !
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...