Intre 1834 si 1856, cât a durat perioada aşa numitului „Regulament Organic”, au luat naştere adevaratele pieţe bucureştene, parte dintre ele existând şi astăzi.
Pe lângă aceste pieţe se vor dezvolta şi „oborurile”, pe lângă care se vor construi mai târziu câteva hale, plus un abator.
In plus vor fi organizate tot mai dese târguri ocazionale, dintre care unul va lua o amploare deosebită, motiv pentru care ii vom rezerva un spaţiu aparte in articolul nostru.
In acelaşi secol, in Bucureşti au aparut fabricile de pâine şi de bere, depozitele alimentare en-gros şi „marile băcănii”, ce vor deschide drumul magazinelor alimentare cochete din epoca interbelică.
In dispoziţiile edilitare din „Regulamentul organic” se prevedea infiinţarea a „şase pieţe mari”, in interiorul oraşului, „pentru vânzare de carne, zarzavaturi, poame, peşte, mălaiu, şi orice altă felurime de product care priveşte indestularea obştii”. Pe lânga acestea, se hotăra infiinţarea altor patru pieţe „de câte 12000 de stânjeni pătraţi, la capătul podurilor mari (adică lângă barierele oraşului, situate in cele patru puncte cardinale, in capătul uliţelor, ce impărţeau urbea, prin incrucişarea lor, in patru mari zone – n.red.), unde să vie carăle sătenilor, cu lemne, fân, orz, cărbuni, varză, fructe, cartofi şi animale vii”.
Aceste 10 pieţe prevăzute in „Regulamentul Organic” – 6 in interiorul oraşului si 4 la margine, nu s-au infiinţat in acelaşi timp, deoarece unii dintre proprietarii terenurilor respective n-au căzut la invoială cu primăria in privinţa preţurilor.
Cea dintâi ia naştere „Piaţa Maghistratului” (după numele fostului proprietar al locului) sau „Piaţa Mare”, cunoscută mai târziu sub apelativul de „Piata Ghica” (unde se vindeau carne, peşte, păsări), asezată in stânga Dâmboviţei, plus „Piaţa Bibescu” unde se vindeau numai legume şi fructe, asezată pe malul celălalt al gârlei, in dreapta.
In final, cele doua pieţe se vor uni, schimbandu-şi numele de câteva ori, in funcţie de schimbarea epocilor : „Piaţa Centrală” ; „Piaţa Naţiunilor Unite’ ; „Piaţa Unirii”.
Astăzi, aceasta piaţă nu mai există decât din punct de vedere edilitar..
Pe locul fostului „Târg al Cucului” se infiinţează „Piaţa Fierească”, după numele bisericii „Sf. Vineri-Herasca”, lângă care se afla. I se mai spunea şi „Piaţa Nouă”, deoarece in zonţ, spre Calea Călăraşilor de azi, exista de câteva decenii „Piaţa Fierească Veche”.
Apoi a luat naştere „Piaţa de pe locul Neculescului”, lângă Podul Mogoşoaiei, care a funcţionat doar zece ani, fiindcă in 1841 se infiinţează in locul ei „Piaţa Amzei”, după numele unui vestit măcelar.
Tot după numele unor vestiţi măcelari, cunoscuţi in mahalalele lor, se vor infiinţa, in a doua jumătate a secolului al XIX lea, „Piaţa Matache Macelarul” şi „Piaţa Traian”.
Fostul târg de lângă Curtea Veche, cel dintâi menţionat istoric, devine „Piaţa Zarafilor”. Pe lângă alimente şi flori, aici se făcea negoţ cu….bani(!), de unde vine şi numele pieţei. La acea dată incă nu exista monedă naţională şi circulau toţi banii cunoscuţi in Europa timpului, cum ar fi : lire sterline, „napoleoni”, „mahnudele”, „misirii”, „funduclii”, „drahme” şi multe alte feluri de monede. Spre sfârşitul secolului, aici s-au instalat cele mai faimoase florărese din Bucureşti, iar locul s-a numit „Piaţa de flori”. „Toamna, infăţişarea pieţei avea un aer imperial, datorită crizantemelor de toate culorile. Iarna, miresmele buchetelor de frezii şi zambile impânzeau tot locul, iar când venea primavara apăreau, aproape miraculos, adevarate <<căpiţe de ghiocei>>” – işi aminteşte cu nostalgie memorialistul George Costescu.
In fine, la cumpăna dintre veacuri, parcă pentru a incheia un ciclu istoric, in Bucureşti se construiau prima fabrică de gheaţă artificială, pentru halele pieţelor şi primul abator municipal.
Pietele bucurestene de odinioara – Partea 1
Pietele bucurestene de odinioara – Partea a 2 a
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...