Incă din prima jumătate a secolului al XIX lea şi până in perioada „Regulamentului Organic”, de la inceputul secolului al XIX lea, călătorii străini care au trecut prin Ţara Românească au lăsat mărturii interesante despre pieţele bucurestene, aflate in continuă extindere, pe atunci.
Tocmai din 1632, când cardinalul Paul Strassburgh sosea la Bucureşti, descoperea cu uimire că „toate străzile şi pieţele oraşului erau pline de mărfuri scumpe, pe care negustorii italieni, greci, armeni, turci sau români le expuseseră spre vânzare. Unul striga mai tare decât altul, indiferent dacă aveau pe tarabe salvari, zaharicale sau mere”.
Acelaşi străin făcea o instructivă observaţie : „Alimentul naţional din această ţară exotică pare a fi mamaliga, adică un fel de polenta italienească. La loc de cinste se afla şi vinul, socotit atât elixir cât şi aliment, căci din el se face un oţet mai scump decât cel de corcoduşe.”
Mai târziu, spre sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, clericul rus – de data asta, ortodox – Ipolit Vâşenski consemnează că „oraşul Bucureşti este destul de mare” şi că are „multe pieţe cu barace”.
Intr-una din aceste pieţe, la o răspântie de uliţe, intre „Târgul de Jos” (adică primul loc de acest fel menţionat istoric, lângă Curtea Veche) şi „Târgul Cucului”, aproape de biserica „Sfânta Vineri-Herasca” (demolată de Ceauşescu in 1988), veneau „carăle cu peşte”, motiv pentru care pelerinul rus işi nota : „La răspântia acelor uliţe, unde mirosul de peşte proaspăt se simte de la depărtare, s-au aşezat scaunele pescarilor.”
Pe la 1800, călătorul francez Charles Perigord pomeneşte şi de „scaunele măcelarilor”, care nu mai erau aşezate in „Mahalaua Batiştei”, ci pe lângă „Târgul de Sus” şi pe lângă „Oborul Nou”, respectiv locul de azi al Pieţei Obor. El face o precizare importantă : „In oraşul de pe malurile Dâmboviţei nu există incă abatoare sau hale, ca la Paris. De aceea negustorii de vite şi măcelarii inchiriază maidane unde sacrifică animale şi le tranşează. Dar lucrul acesta este ingăduit de <<Dregătoria Comunei Bucuresci>> (un fel de primărie) numai in anotimpurile reci. Când vine vara, animalele se taie doar in afara oraşului, de frica bolilor. Chiria pentru un astfel de maidan, din octombrie până in aprilie, costă 2000 de piaştri, bani cu care aici s-ar putea cumpăra o pereche de armăsari.”
Un amănunt pitoresc ni-l oferă şi manuscrisul apocrif al unui alt călător francez, rămas anonim, descoperit de istoricul Constantin C. Giurescu, la Biblioteca Academiei Române.
După 1821, in apropiere de mânăstirea şi hanul „Sfântul Gheorghe-Nou”, deci lângă piaţa cu acelaşi nume, de astăzi, se afla „Sărăria” sau „Piaţa de sare”. Aici veneau carele cu sare adusă de la ocne. Preţiosul ingredient culinar se vindea in drobi mari şi mici, sub formă de „lopşe”, adică aşchii sau frânturi, dar şi ca „sare maruntă sau praf”.
Tocmai in acest loc, un oarecare „Neculai, zis <<Rachieru>>” (de la rachiu !) a avut inspiraţia să-şi deschidă o „Prăvălie de vinuri şi spirtoase”, profitând de faptul că negustorii şi muşteriii, din cauza „prea deselor degustări de sare”, prilejuite de fiecare trazacţie, „erau mereu insetaţi şi dornici de băutură”. Drept urmare, isteţul negustor „a făcut avere grabnic şi şi-a deschis un birt, in capul podului ce dă spre gârla Dâmboviţei.”- conchide ironic, francezul necunoscut.
RETETELE BUNICULUI – Vol.1 – retetar profesionist cu peste 1000 retete pentru bucatari, scoli de bucatari, afaceri din domeniul alimentatiei publice.
Pietele bucurestene de odinioara – Partea 1
Pietele bucurestene de odinioara – Partea a 3 a
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...