Deşi multi cercetători şi memorialişti au evocat cu diverse ocazii localurile bucureştene de altădată, cunoscutul istoric Constantin C. Giurescu a fost singurul care a studiat sistematic localurile bucureştene din perioada 1840-1940, dedicându-i un capitol aparte in lucrarea „Istoria Bucureştiului”.
Cu toate că in secolul al XVIII lea şi chiar mai devreme, in capitala Ţării Româneşti au existat pivniţe, crame sau hanuri in care, pe lângă băutură, se mai serveau uneori şi mâncăruri gătite, acele localuri publice nu pot fi considerate „restaurante”, in accepţiunea modernă a termenului.
Pe de altă parte, această perioadă denumită şi „veacul de aur” a cunoscut un declin după cel de-al doilea Război Mondial, odată cu instalarea regimului comunist din Romania.
După perioada fanariotă, care a durat circa un secol şi jumătate, in Ţara Românească au aparut primele semne de europenizare, atât din punct de vedere cultural şi urbanistic, cât şi din punct de vedere vestimentar, culinar sau al „moravurilor de societate”.
Restaurantele, in sensul modern al termenului, au apărut cam in acelaşi timp cu hotelurile, adică in prima jumătate a secolului al XIX lea. Există doar o singură menţiune documentară anterioară acestei perioade, care pomeneşte de un local cu „specific vienez”, ce aparţinea unui negustor venit din Imperiul Habsburgic, pe numele lui Julius Bremmer, dar prea multe detalii nu se cunosc.
Ce se ştie cu certitudine este faptul că restaurantul hotelului lui Donat Hugues, aflat in piaţa fostului Teatru National de pe Calea Mogoşoaiei, se bucura pe la 1840, de o nespusă preţuire, mai ales datorită bucătăriei franceze, de curând lansată şi in Bucureştiul perioadei respective.
Acest amanunt documentar a fost şi cel care l-a determinat pe Constantin C. Giurescu să inceapă periodizarea istorică a „veacului de aur” cu anul 1840, chiar dacă această datare are mai mult o valoare istorică. Facem această precizare, deoarece, la acea data, in capitala Ţării Româneşti existau deja câteva „locuri şi localuri”, după cum susţine istoricul Ionescu-Gion.
Un asemenea „loc” ce putea fi numit cu indulgenţă „restaurant european”, era intr-o margine a Cişmigiului de azi şi se numea „Grădina Procopoaiei”, deşi nu avea o firmă care să indice această denumire.
Sala de mese de la Hanul lui Manuc – de exemplu – era un fel de „ospătărie” in care chelnerii ( in sensul modern al cuvantului !) erau inlocuiţi de „hangiţe” care puteau accepta uneori, in locul banilor, chiar şi „plata in natură”.
De luat in calcul sunt şi desenele italianului Domenico Prezziosi, care şi-a petrecut câţiva ani in „târgul Bucurescilor”, desene ce infăţişau imagini inedite din unele pieţe, in care se văd „muşterii” ce stau la mese amestecate printre tarabe.
Prin comparaţie cu aceste realităţi autohtone, putem intelege de ce restaurantul hotelului lui Donat Hugues reprezenta o veritabilă premieră europeană in 1840.
O parte din boierimea română mai puţin umblată prin străinătate, descoperea in acel restaurant, pentru prima oară, faptul ca – de exemplu – iepurele făcut la cuptor este mai gustos dacă bucătarul l-a gatit in sos de vin roşu, ca şi multe alte soiuri de mancare despre care nu ştiuseră aproape nimic până la acea dată.
Aşadar putem concluziona că „veacul de aur” al restaurantelor bucureştene a debutat, de fapt, cu o schimbare a mentalităţii gastronomice !
Retetele propuse de noi, din singurul retetar profesionist, cu peste 1.000 de retete profesionale, structurate pe 10 si 100 de portii, cu gramajul per portie, dar si cu valorile nutritive si energetice pentru o portie : „RETETELE BUNICULUI – Vol.1” :
Post Footer automatically generated by Add Post Footer Plugin for wordpress.
Loading...